Saturday, November 29, 2008

interviu: Lucian Muntean (Adevarul)

Pe Lucian Muntean l-am cunoscut prima oara, "pe teren". Mai apoi, l-am vazut cel mai des in compania redactorilor de la Adevarul. In putine dati cand am sporovait (in special de la statia de metrou Pipera pana la redactie) am aflat ca este un fotograf deghizat intr-un fotoreporter. Sentimentul meu a fost ca redactia este pentru el locul unde-si usuca hainele de ploaie, unde-si ingrijeste aparatura si unde viseaza la reportaje pe undeva prin Tara Maramuresului. Asa cum afli de pe pagina biografica, Lucian este un ardelean (nascut in Sighisoara, facultatea facuta in Cluj) ratacit - momentan - prin Capitala. Cum incearca sa scape de stransoarea bordurilor, a masinilor 4x4 (neaparat negre!) si a trenurilor sub-pamantene vedeti direct la sursa: din fotografiile lui... Nu cred ca o sa se supere Lucian daca o sa anunt, si eu, ca marti 9 decembrie puteti veni la Clubul Taranului Roman, din Bucuresti, sa-i admirati munca in vernisajul "Traiasca porcul" (alaturi de Cosmin Nasui / Design, Maxim Dumitras / Foto).

Intrebare de la Bogdan Iordache (ProSport): Care este modul tau de lucru atunci cand te duci la un fotoreportaj?
Fiecare are o poveste de spus. Provocarea e sa o descoperi, sa stii sa o asculti si sa o relatezi. Initial ma documentez pe tema pe care mi-am propus-o si incerc sa stabilesc niste contacte.

Cand ajung pe teren, primul lucru si cel mai important e sa relationez cu oamenii de acolo. De altfel, chiar imi place sa socializez si o fac chiar si dezinteresat. Mi-e foarte usor sa intru in vorba cu oricine; gasesc eu ceva de zis, pe moment. Secretul cred ca e naturaletea cu care te comporti.

E decisiv sa-i castigi increderea celui cu care ai de-a face; de tine depinde daca omul respectiv te va pofti in casa sau iti va intoarce spatele. Desigur explic cam ce vreau sa fac, ca sunt jurnalist.
La proiectele personale ma organizez in asa fel incat sa am suficient timp, sa stau cat e nevoie; sa nu grabesc lucrurile. Din momentul in care esti acceptat de interlocutor poti lucra in voie si totodata si "subiectul" isi poate desfasura activitatea natural.

Imi place sa fiu cat mai discret si ma refer aici chiar si la aparatura. Imi e mult mai confortabil sa lucrez cu un aparat mic, care nu starneste curiozitatea. (Eu lucrez de obicei cu un Bessa R pe film si cu un digital Olympus C7070). Nu e de dorit sa ajunga fotograful in centrul atentiei: "Uau, ce aparat! Ma filmati…?"

La ziar, cum totul e contracronometru, efectiv urasc faptul ca uneori sunt nevoit sa sar din masina, rapid doua vorbe; pozele… si gata ca trebuie sa intre in pagina… plecam.
E cam agresiv genul asta de abordare. Ce nu imi place inca e cand mi se cere sa-l pozez pe careva intr-un anumit fel, de genul:"pune-l sa faca ceva…"

Ca sa ma explic aici: fotoreportajul are caracter documentar; menirea lui e sa relateze ce se intampla in acel loc; practic nu ai voie sa intervii si sa manipulezi lucrurile. Oricum intr-un mod subiectiv se transmite si perceptia ta.

Pentru mine acesta e un principiu de baza. Din acest motiv nu prelucrez deloc fotografiile; nu le tai, nu le fac reincadrari; nu le schimb lumina sau culorile, tocmai pentru a reda cat mai bine cu putinta atmosfera care era in timpul evenimentului.

Cand fotografiez sunt foarte atent la incadrari, la compozitie, la cromatica si la gesturile personajelor. Tin cont si de elemente de simbolistica, daca e cazul; si acestea pot da greutate fotografiei. Inainte de a face fotografie, m-am ocupat de pictura. Cred ca fotografia tocmai prin spontaneitate se evidentiaza. Esti nevoit sa tii seama de toate criteriile intr-un timp extrem de scurt dupa care declansezi - si cu asta gata, zic eu, restul e pictura. Desigur imi asum greselile pe care le fac inevitabil.

Ilustrezi tot soiul de evenimente: de la deschiderea unei noi gradinite in Bucuresti, pana la vizita presedintelui Frantei la Cotroceni. Sunt anumite "actiuni" pe care preferi sa le faci sau care-ti dau mai multa satisfactie?
Da, prefer fotoreportajul cu caracter social; cu asta ma simt cel mai confortabil. Dupa o experienta de doi ani jumate in presa sportiva m-am convins ca nu imi place fotografia de sport si ca imi e antipatic tot ce tine de fotbal (am o lista de motive si exemple).

Ce nu imi place la fotografia de fotbal: e aproape exclusiv tehnica; esti conditionat de un loc fix, in care trebuie sa stai; esti conditionat de cum joaca echipele si la ce distanta te afli de faza. Practic trebuie doar sa surprinzi faze cat mai dinamice si mai strans incadrate, mingea in cadru, macar un jucator cu fata... E ca la vanatoare: stai la panda (dupa linia portii), ochesti (prin teleul de 300) si tragi o rafala (10/sec) ca tot nimeresti ceva. Nu m-am prea impacat cu stilul asta. Nobody is perfect...

Pentru ce publicatie (din lume) ai vrea sa faci fotografii de presa?
De visat am visat si eu ca orice entuziast... De publicat, am publicat in Traveller Magazine UK, un reportaj despre Tunisia, in 2004.

Stiu ca, pe langa fotografia de presa, faci si reportaje... hai sa le spunem "traditionale romanesti". Cum ajunge o banalitate (taiatul porcului, pusul cartofilor in pamant s.a.) sa devina arta, un fapt cultural?
Lucrez pe termen lung la un proiect "Traditii in Tranzitie", incepand din 2000. Practic mi-am propus sa documentez cum e viata de zi cu zi intr-un sat izolat de munte din Apuseni, in pragul integrarii Romaniei in UE. Astfel, am fost frecvent la Rogojel, unde am facut o serie de fotoreportaje despre munca campului la cartofi sau la fan, distilarea palincii, sacrificarea mielului de Paste si taiatul porcului etc.

A fost interesant de constatat ca in satul respectiv, in care nu a fost colectivizare, s-a pastrat nealterat stilul de viata. Ce nu a reusit sa schimbe Razboiul si mai apoi comunismul a reusit Globalizarea nostra cea de toate zilele...

Din 2003 am facut echipa cu doi francezi. A urmat in aprilie 2007 expozitia "Le mond selon Rogojel" la festivalul multimedia Est-Ouest Die, Franta. In martie 2008 expozitia "Traditii in tranzitie la Rogojel" la Casa Matei Corvin, Cluj Napoca si in mai - noiembrie 2008 expozitia a fost organizata de Muzeul de Arta Comparata Sangeorz Bai, Bistrita-Nasaud.

Scenariu: Esti la o conferinta plictisitoare a PNL, sa zicem. Ai un film cu 36 de pozitii din care doar una e nefolosita. Apare, neanuntat, Basescu, si incepe sa faca scandal si-i toarna in cap un pahar cu apa lui Tariceanu. Cand folosesti "ultimul cartus"?
Apropo sa povestesc o faza: Eram in Cheile Turzii prin 2004. La final, dupa un traseu prin chei, am stat pe malul paraului Hasdate sa mananc. Pe nisipul umed de pe mal stateau niste fluturi albastrii, foarte frumosi. In clipa urmatoare din iarba a aparut un broscoi, fix intre fluturi. Culmea ca unul s-a asezat chiar pe capul broastei, intre ochi. Era ca la Animal Planet, ce mai! Am constatat cu stupoare ca eram la cadrul 36 in aparat, ultimul, fara discutie... Am declansat; filmul se derula deja automat. Cadrul cu broasca si fluturele intre ochi - parea perfect, dar in fractiunea urmatoare broasca a scos o limba imensa si a rotit-o peste cap si a inghitit fluturele... de fapt, asta era momentul decisiv! Ne place sa ne consolam cu zicala ca "cea mai buna fotografie e aceea pe care nu ai facut-o..."

Ce n-ar trebui sa faca niciodata un fotoreporter?
Sa se lase de meserie; sa-i piara starea de curiozitate si dorinta de a arata lucruri noi si interesante.

O intrebare pentru viitorul intervievat...
Care sunt fotografii preferati (straini si romani); ce apreciezi la ei?

O fotografie de-a ta care te reprezinta / iti place si la care te gandesti in momentul cand raspunzi la intrebarile astea.

2 comments:

Anonymous said...

Un interviu reusit, bravo. Nu sunt de acord cu tot ce spune Lucian dar ii respect opiniile.
Adrian P

Alexandru Zaharia said...

Multumesc.